CUGETĂRI (partea a 2-a – scrisoare)
Dragul meu…
Azi, în comuna noastră prăbuşire
Spre lumea ce ne judecă cu legile-i umane,
Domnul îndeamnă căinţă şi spăşire,
Să plătim parorhului comisioane...
Doamne, suntem doar biete lucruri,
Ce nu mai văd, nu simt şi-s fericite;
Atunci când se acoperă cu ceruri,
Materia pulsează molecule contopite...
Te întreb : Fi-voi un mostru oare,
Căci sunt izbitură de potrivnice forţe,
Ce se luptă cu timpul şi le văd, îmi pare
Cum se ard, cum se sting în antice torţe...
Şi tot azi, oglinzile îmi par mai ridate,
În care au îngheţat ani şi veşnicii crispate
De groaza laţurilor ce nu se mai desfac ;
Veacuri numărate de un bătrân abac...
Mi-am lins rănile lăsate de lumi,
Ce se scurg îngheţate în tenebrele albe ;
Orizonturi obscure prizoniere între culmi
Se vor trezi îndîrjite să se învoalbe...
Al tinerei dorinţe dulce infinit,
Care pune totul într-un singur vis,
Îl ascund în colţul în care am strivit
Mai multă viaţă şi mai mult abis…
Nu va mai luneca înaintea mea pe ape
Fantome veşnic urmărite de legi şi de soarte ;
Le îngrop în pământ unde cu greu m-am târâit,
Le las în mormântul unde atâta am trăit...
Am suferit toate chinurile absenţei,
M-au ros morţii ce zac în mine toată;
Mi-au putrezit ziua de azi, sângele esenţei
Cu caverne, cu zilele lor de altădată...
Şi totuşi, ceasul are altă gravitate,
Fără vindecare adâncă-i rana în aval;
Sângeră mai aspru în captivitate,
Unde timpul măsoară pulsul oval...
Se aude în sobă dorul ce trosneşte;
Trista floare de flăcări în vreascuri fumegândă
Se zbate în cenuşi, te strigă nebuneşte,
Cerşindu-ţi cu ardoare săruturile flămândă...
Dragul meu, o rugăminte am ce voi s-o asculţi :
Coboară îngerul din al Raiului munţi
Şi nu mai ninge cu pierderi de vreme
Pe omul din carne şi vise ce geme...
Dorul meu, mai fă să dăinuie clipa,
Să nu mai sufere în zboruri aripa ;
Aripă rănită de spaţii nelimitate,
Aripă rătăcită în eterna ta noapte...
Iubirea mea – principiul vieţii, felul de a fi –
Timpul şi depărtarea n-o vor putea ştirbi ;
Braţele rămân întinse adoratul meu,
Ce te naşti din versu-mi ca un mândru zeu...
Şi tot în versu-mi te înalţi atât de sus,
Unde sunt eu doar un capăt de lume
Fără răsărit şi fără apus ;
Am doar iubire, un chip şi un nume...
Atâta cât mai am viaţă de trăit
O aştern pe toată în calea pasului iubit
Şi doresc să strig că voi să mor de tine,
Trupul meu himeric cu totul îţi aparţine...
Cu drag, a ta veşnică şi iubită noapte,
Cu cârdurile ei de umbre, cu dulcile ei şoapte...
03,01,2011
